Acest volum este un mic copăcel ce a înflorit în adâncurile finite… într-un suflet de copil care din toate puterile cerşeta suprafaţa pământului, sperând că va găsi cândva în ceaţa zilelor cu numele "Nihil" , o ruptură de lumină, plămădită cu nectarul dragostei… Un trunchi de om, închegat ca din granit, o inimă flăcăroasă, iute şi topitoare, un orb nepriceput, o tânără umbră, deja împăcată cu legele morţii, un boţ de lut cu ochi de copil, o frunză primăverească ce-şi topea lumânarea existenţei în răzleţea drumurilor bătrâni, fiind dusă pe aripile vântului în prăpastiile veşnicii căutări…în şuvoiul artificialităţii spirituale. Şi a întuit copilul: chiar dacă nu găseşti aceea ce mult timp cauţi, atunci rămâne doar praful efortului depus, şi acest praf a fost numit "cuvânt". O putere ce se lăfăieşte în prosoapele inimii. Şi-a dat seama copilul că cuvântul, orice cuvânt nu e nimic decât o rană a tăcerii.
***
Mi-a rămas…
Mi-a rămas o viaţă să trăiesc
Mi-a rămas un vis să văd
O durere a rămas ce mă frământă…
Câte-o dată vreau să zăbovesc
Clipa când răsună harpa inimii
Niciodată n-aş dori eu să opresc
Însuflarea-n cer a liniei
Care-a fost pictată cu o pană
Muiată în aurul Luceafărului.
***
Din timp în timp…
Din viaţă-n – moarte
Eu mă închin
La miez de noapte
Lui Dumnezeu
Cu a mele şoapte
Pe care el…
Le-aude poate
Şi le acumulează-n fapte.
***
Pastile…pastile…
Şi gânduri ostile..
Dureri cа moşie
Pentru măduva ta..
***
zic timp, te rog, mai stai lângă mine
Că te simt mereu fugind şi nu e bine
Mai vreau să zic câte ceva celor care
după atâtea lovituri au rămas în picioare.
***
Să scrii poezii
E precum să faci
Dulceaţă din trandafiri…
***
Prea târziu la libertate
Prea devreme pentru acte
Societate..
Bănci şi rate..
Şi familii destrâmate.
***
… Şi …alte drumuri ş-încercări
Credeam că n-am de ales
Ştiam că am doar o şansă…
Asta-i tot ce-am înţeles.
Puţin refuz ce-l primesc
Atunci când decide soarta
Se urcă toţi în tren
Dar destinaţia e alta…
***
Înainte de viaţă..
Sau poate şi moarte..
Nu contează
În ce mărime şi sens
Eu îţi spun
Aidoma unui frate..
Te iubesc, existenţă, te iubesc…
Chiar şi nu-s aşa cifre
Şi litere..
Să emane determinaţii corecte
Cea mai mare a mea demitere..
A fost de-a sănătăţii aspecte..
***
Plutesc corabii de nori
În marea domniei celeste
Tresar pe suflet fiori
Şi frigul mă mânâncă la coaste…
***
Ascultă, Mary..
Iată mâina mea..
Iată ochii cu focul nestingător.
Iată inima ce bate c-o melodie grea..
Iată sufletul meu alinător.
Poţi lua…
Poţi fura
Ce doreşti..
Ce îţi place
Doar…în ziua când va ploua..
Eu te rog:
Nu te duce!..
Fiindcă stelele n-o să sclipească în geam.
Fiindcă vântul va bate în stecla cororată..
Eu te rog: nu te duce..
Asta-i tot ce am..
Un trup, un fantom şi pe umeri o cruce.
Eu rămân între patru pereţi
Şi mi-i greu.
Căci din fiecare sunt abandonat cu urlet
Şi s-aşează un necestiv duh pe pleu..
Şi-mi lipeşte ceafa cu burlet…
Ascultă, Mary,
Eu te rog..
Să nu
Pleci..
Doar rămâi în casă pân' dimineaţă..
Eu îţi dau ce doreşti
Chiar şi viaţa mea
Numai ascunde-mă, te rog,
De ceaţă…
***
În faţa
acestei nopţi
Pline de
semne
şi stele
Mă deschid
pentru a câta oară
la
Calda
Indiferenţă a
lumii…
Am
Înţeles
că focul se
stinge
Atunci
Când
devii fericit…
Când nu
mai eşti
acel individ
Care consumă tutun
sau tare
lichid
Din
motive
phihofizice,
Fiind
tâmpit.
Fiind
jâgnit
de-o deflagraţie spirituală.
Am trecut
de mult prin
focul
care-acum
s-a stins,
Atât de trist,
acum sunt
de neatins,
E ca şi
cum
i-ai scoate ochii unui orb,
Atât de trist,
să
te bucuri
când
vei fi
aproape
mort…
***
Prefer mereu liniştea mea din miezul nopţii.
Înnecat de fum ca un drum de ţară şi dulce ca mierea…
Zici că numele meu e Alin Durerea.
Gândul mi-e pansament de la o vreme
Aduc flori la morminte prin cuvinte crizanteme
Sunt complicat de simplu, e românesc filmul
Aş fi putut să fiu mai mult, dar n-am fost tipul
Care să vrea mai mult de la viaţă,
Golan batrân cu nopţi nedormite pe faţă…
***
Dragostea, poate…e dăruirea divinităţii, fiindcă doar cu numele tău îmi pot alina durerea.
***
Ne fură timpul hoţii..
Viaţă e doar sărbătoria morţii…
***
Să fii adult e să fii copil cu datorii.
***
Frunze se târăsc,
Întristări pe vânt
Prin copacii goi.
Îmi imaginez…
Că umblam prin parc,
Astă-vară, noi.
Chiuie pe vânt,
În geam somnoros,
Idealuri noi…
_______________________
Noi suntem un râs
Mângâiat în cer
Pe motiv de ploi…
***
Nopţile lungi cu pastile şi Biblie
Nopţile – dungi pe poala celestă
Omul devine o figură nevizibilă
Când duce viaţa pe fund…
***
Istoria este integrarea a diverselor procese în spectrul liniar pre numele – timp. Iar timpul e ecvivalent unei prizme, edificiate de trei îndemânatici: trecut, prezent şi viitor.
***
Pentru ca totul să se termine
Pentru ca să mă simnt mai puţin singur
Nu-mi mai rămâne decât să-mi doresc
Cât mai mulţi spectatori
Şi să fiu primit de ei
Cu strigăte de ură…
***
Singur, sunt sigur că aşa mi-a fost scris.
Mi-aş da toata durerea la schimb pentru implinirea unui vis.
E trist! Şi tu eşti trist, dacă m-asculţi pe mine.
Copile, fă ceva să iţi fie măcar ţie mai bine
Şi nu-ţi fă griji, dacă vei pierde tot ce ai adunat o viata, iţi las un loc de veci lânga poeţi
morţi dar incă-n viaţă..
Invaţă să nu-ţi păstrezi sufletul in gheaţă
Ieşi in faţă
Căci la sfârşit e doar un cimitir şi multă ceaţă…
***
Mi-a ajuns să te privesc, ca să simt cât imi eşti de dragă…
***
Un vânt iernatic… Umed şi rece
Bătea c-o jalnicie de copil
Din satul ameţit de ceaţa
Fulgilor rătăcitori....
Din văzduhul cenuşiu
Picură atâta singurătate
Că pare sufletul împovărat.
Şi plămădit de pustietate.
Pe aripile îndelungate
Aducea zvonuri
De gemete înăbuşite
Zilelor condamnate…
Te opreşti…
Lumea pare
O stinsă lumânare
De-o plumbă culoare…
***
O lumină firavă
De primăvară
În cerul de ţeavă
C-o formă gravă
Sau transparentă
În sens – inocentă
Se topea lent
În amurg violet
Şi asfinţitul plângea
Pe umărul norului
Ce fumega
Ş-apoi atingea
Văzduhul limpeziu
....atât de viu…
Ce-mi spune să fiu
O rudă, ori fiu
Soarelui griu
Lanului de grâu
Dar eu sunt un om
Adus în acest vis
În trupul de pom
Şi-am fost ucis
De apostoli în casă
Lângă fereastră
Unde valuri de noapte
Spumegaseră-n şoapte
Că neantul e-un fluviu
Ce se scrijela-n piatra
Steclelor colorate.
***
Sunt un nimic fără de tine
Sunt aceea ce ţi-am spus..
Sunt un nimic fără de tine
Adesea îmi ridic ochii sus
Spre poala adâncă a cerului…
Respir greu… mai des iau pastile..
Din când în când adorm
Spre dimineaţă..
Beau multă cafea
Să-mi fie noaptea fără somn..
Dar zilele ca nişte lanţuri
Prin preajma mea repede zbor.
Sunt un nimic…
Doar Dumnezeu
Mă vede încă viu
Chiar dacă am slăbit până la coaste
Chiar dacă faţa-mi e palidă
Şi ciarcănile-s prezente mereu
Sunt un nimic
Şi fără de tine-mi este greu…
Cât chinul ăsta mă va coaste?..
În ce valută mă voi răsplăti?
Fumez mai rar…căci fumul nu ajută
Mai rar visez ceva interesant
Mai rar îţi văd ochii prin străzi străine
Mai rar eu mă gândesc la tine…
Mai rar…
Scriu poezii numai atunci
Când ştiu că tot mai bine o duci
Şi-mi este milă de tine…
***
Vă las acum.
În azi.
Și-n mâne.
Un sentiment
Ce printre veac
Va fi numit
În amintire
Amor,
Sau
Dragoste,
Sau poate și
Iubire.
O mare parte de mine.
O carte
Cu mâzgălituri în file.
***
Se întoarce iarna
Iarna se întoatrce…
se întoarce iarna
Cu stropi-degete răzbate
în geamul tău…
Plopi răsuciţi – fluturaşi de moarte
Cad pe sânul Terei sfioase
Golul uliţelor stoarce
Şi transpiră ochiul meu…
Văd oameni obosiţi
Şi oboseala aia
Cum cu silinţă ne zărită
infectează preajma sa
Omul pleacă în casă
La acel micuţ prototip de soare
Şi-şi încălzeşte inima răcită.
Şi iarăşi ploaie… şi iarăşi ninge
Iarna aduce numai tusă şi febră
Ea ca şi omul ştie să plângă
Numai că
lacrimile ei conţin specifică algebră…
Un mod stupid de-mbrăţişări
Între natură şi pământ
Zăresc din dimineţe până-n sări
Prin pătrăţelul de frig obosit.
Şi tot trecând pe lângă blocuri
Şi tot privind fereastra ta
Iarna se-ntoarce în veche locuri
Iarna se zbate-n casa ta. .
***
Şi parcă văd cum sufletul răsuflă
Şi parcă simt cum bate inima
Aşa trăiesc, ducând o viaţă sumbră
Cu răzgândiri, cu tinereţea-n iad…
Şi tot adun puteri la încăpere
Şi tot mă rog să-i ţin la adăpost
Multe dureri ascund sub a mea piele,
Gândindu-mă cum este şi cum a fost.
Trăiesc sau vieţuiesc – nici nu mai ştiu eu
Şi cât mi-a mai rămas – e scris pe frunte
Noi toţi încet plecăm pe acel munte
Unde doar crizanteme cresc…
***
"Nimic nu e veşnic" ne constatează timpul cu glasul apăsat.
Eternitatea este fragmentul divinităţii.
Ea e egală c-o ipostază pretutindeni nedeclinată, neafirmativă, persistentă, poate chiar şi într-un anumit mod monotonă. Omul pe tot parcursul secolelor a fost un punctaj, un mic strop, pictat de mâina forţelor Atotputernicului, o minusculă picătură, care tindea spre fluviul necontenit, încercând să se încadreze în apele lui prin bibliografia cât trupească atât şi inmaterială. Spaţiul nemuritor este declinare materiei sfinte, dar cum se cunoaşte, universul uman n-are nicio măsură metafizică care l-ar putea ajutà să facă măcar un pas, din acei 10, pentru a trece în hotarele veşniciei. Poate doar limpezia rurală, sau fatală reprezintă acel proces al devamării şi aclimatizării în suprafaţa sub sigmă "rai". Din toate suspectele date şi se naşte dualitatea existenţei: o luptă de-a lungului pentru veşnicie.
***
Cine sunt eu ?..
Să stai tăcut,
ascultând vibraţia vorbelor zeeşti
Dânduşi seama că ai fost făcut
De ceva divin
Şi că mai eşti
Poate…e ceva metafizic
În semnificaţia cuvântului "creşti"
Oare, e-o cerinţă din zisul fizic
Să atingi cu orbeţea ochilor
parfumate c-o minimalizată infuzie de apă spirituală
O stea trecătoare, situată pe-o poală
Atât de fragedă, atât de reală…
Oare… eu sunt acel boţ de om
Ce nicioadată n-a gustat dulceaţa unui somn
Unei clipe negândite?
Oare eu sunt acea ruptură din copacul cu numele "singurătate?"
Oare, sunt precipitatul zilelor trecute şi uitate?
Cine sunt eu?
Dar ce reprezinţi tu?…
Nu ştiu…poate..
E doar lipsa somnului
Şi cugetelor proaste…
În mediul încunjător
Neascultător
Schimbător
Lipsit de minte…
Iată.. se naşte dimineaţa în geamul meu
Şi mă cuprinde…
***
Cine eu sunt fără tine?…
Umbră pe pământ…
Ce e dragostea în tine?
Soarele cel sfânt…
***
In capul meu
Trăieste chipul tău
În inimă – culoarea ochilor
Sunt trist....şi mă gândesc mereu
C-ai fost neîndeplinită a mea operă…
***
Dragostea nu e o ceaţă care dispare odată cu apariţia primei raze ale astrului ceresc…
E mai mult decât putem vedea și mai puţin decât ne putem închipui.
Nu e ceva divin și nici ceva demonic.
E o mare parte a omului.
Și cât încă mai există universul uman atât și poate zări lumina vieţii acest sentiment ultrasonic.
El nu trăiește în azi, ieri sau poate mâine ci se tăinuie în prosoapele calde ale sufletului tău.
El nu îţi împune hotare, nu-ţi spune ce și cum trebuie să alimentezi.
N-are nicio funcție fizică.
Amorul doar te roagă să-l păstrezi aidoma unei taine sacre și să n-o împarţi cu acei care niciodată nu și-au ars aripile în flacăra urbanizării spirituale adevărate.
Iubirea este unicul copil care te previne :" Am să vin fără știre…" Ea este un fizionomist valoros.
Numai ea te poate însufla în cerul senin și în acelaș timp, are o forţă neînsecată de-a te arunca în prăpastiile beznei…
Alegerea e după tine....
***
Eu mă uitam cum viaţa ta trecea
Şi timpul îşi lăsa pe faţă riduri.
Amurgul cum incet venea
La căpătâi
cu rânduri-rânduri
De galbenă
lumină
Dulce…
Ce te va duce
Cândva la culme
Spre
terasamentul
Incurabilor.
***
Cu glasul apăsat, cu coardele vocale
Am adunat mii ţipete în casă
S-auzi, iubito, cum inima sfioasă
Împetuos se zbate când mă doare…
* * *
Eu m-am trezit în plina goliciune a cuvintelor
Pe care tu mi-ai spus…
Clepsidra storcea veşmântul zilelor
Ce am trecut..
* * *
Tu m-ai rugat să tac,
Dar eu nu pot,
Deoarece tăcerea este disperare..
***
E ora trei…şi mă gândesc că ar fi bine să dorm
Dar mie deloc nu mi-e somn
Dorinţa de a pleca în tărâmul lui Morfeu
Călăuzeşte ca un spirit de om
Inima mea insomnioasă…
* * *
Când vântul plânge
Bătând cu un toiag
În stecla ferestrei colorate
Eu mă trezesc, plutind în rece lac
Al zilelor uitate…
* * *
Ecoul nopţii evoca
Durerea inimii tăcute
Stam singur lângă geam
Și mă uitam
Cum trece vremea iute…
***
Tot ce-i mai cald, mai strălucitor....
În urnă.
Capilarii se rupteau ca mătasa…
Eu atunci foarte mult îmi doream ca tu să mori
Și ca nimeni să nu vină la înmormântarea ta.
Toamna incendiilor sub picioare și mocrilă..
Mult noroi în ceafă și gânduri ..
Mâinile reci și o mulțime de cafea la dig.
Am plâns mult timp la telefon pentru tine…
Și-mi pare rău că aceste lacrimi au fost dedicate ţie…
Auzi?…
Povestește altora despre fabulele de prietenie.
Mi-am dat seama:
Nu mă cunoști deloc.
În umăr o pălitură.
Odată…
Strângere de mână
Odată..
…Trezește-te!..
Deja trebuie să schimbi ceva.
Într-adevăr!
În scris.
Și verbal.
Povestește la
mii de pereţii
cât de rău te simți.
Ei vor crede.
Ei te simpatizează.
Numai pe mine deja
Prea mult m-a durut..
Și este prea târziu
Și-mi e prea dureros
pentru a mai spune ceva ţie…
Știi....
Nu…
Nici într-o măsură nu conştientizezi
Cum
Capilarele dinăuntru erau sfâșiate ca mătasa..
Tot Ce-i mai cald, mai strălucitor…
Am aruncat
În urnă....
Nimeni nu a venit la înmormântarea ta.
Pentru că ai murit.
Pur și simplu
înăuntrul meu.
Tu
Ai
Murit…
* * *
Universul îmi dăruie nopţi fără somn,
Speranţi fără aripi, poezii fără text,
Prea multe dureri pentru cap,
Cuvânt sec,
O clipă minusculă pentru să dorm.
Universul mă face pustiu la cuvinte
Din zori până-n seară mă clatină-n gând
Morsoc goliciunea cu aspra mea minte
Catânduşi norocul cel blând..
De-aş fi putut…
De-aş fi putut uita eu viaţa mea trecută
De-aş fi trăi-o ca un copac
N-aş fi afectat de-o maladie acută
M-aş impodobi cu întuneric întregul veac..
Aveam o stea strălucitoare' n suflet
ce veşnica lumină-mi emăna..
***
Din depărtări cu haos nevăzut
Din inchisori cu frig iernatic
Treceai cu faţa îngerului căzut
Mergeai cu pasul antipatic.
Stricai sistemele pasive
Urcai în capul tulburat
Ştergeai cuvinte agresive
Şi emănai îmbat…
***
Uită....!
Uită pe-acei
De cine-ai fost uitat
Lasă-i pe-acei
De cine-ai fost lăsat.
Închide-te de-acei
Cine de tine s-a închis
"Omoară-i" pe-acei
De cine-ai fost ucis.
Fii solitar
Ca praful de pe cărţi
Nu sta pe loc
Răsfrânge-te în părţi!
Fii toxic
ca iadul invidioşilor
Şi bun…
Ca inima moşilor…
Iubeşte aşa
Cum nimeni n-a iubit
Gândeşte aşa…
Cum nimeni n-a gândit
Fii om…
Şi-atât…
Greutăţile sunt un proces verbal…
În spaţiul al tău rural…
Fii singur....
***
Copilăria deveniseră o podoabă greu negociabilă.
Sufletul este aspiraţia vizualităţii remarcabile.
Tu – devii o nălucire fără de preţ
Omul – e o simplă călătorie atomilor dispreți…
* * *
Topeşte-mi gheaţa inimii, iubito
Păzeşte-mi sufletul înflăcărat..
Iartă-mi răceala spiritului, iubito
Fii, ca Soarele…cald şi curat..
* * *
Aştept să vii în noaptea fără somn
La căpătâi…
Să-mi spui cât de mult ţi-a fost dor
De mâinele şi ochii
Obosiţi…
***
Vei fi uitat…
Vei fi uitat ca şi acele zile
Când greutatea din ochi
Îţi alunga
Fantomul sclav de fericire
Şi cenuşie nălucire-ţi adăuga
Pe faţa spectrală…
Vei fi cândva atât de singuratic
Că nimeni nu-ţi va auzi chemarea
Nici cărţile poetului antic
Nici oceanul cu adâncimea lui cea mare…
Tu vei iubi
Dar nu vei fi iubit
De cei
Pe care cel mai mult iubesţi…
* * *
Toamna caută iar chipul său în sumbre priviri
Amestecând cu buzele de sânge plumbi năluciri
Ce sclipeau ca scânteele apusului fulgerător
Prin prisma întunericului copleşitor.
***
Târzie toamnă…Amorţesc copacii
Dezgust total s-aşează pe pământ
Urme de soare – falsă aparenţă…
Ce este ştersă cu lacrima de vânt…
Figuri străine cu privirea veştedă
Şi ochi cu licăriri fără de viaţă
O lungă anarhie friguroasă…
Cu cuget molipsitor…
* * *
Mă trezesc şi soarele-i negru
Ca cearсănele sub ai tăi ochi
Chiar şi sufletul este ponegru
Când mă scol, auzind slova şi
Zărind ale tale unghi
Pe poala cerului îngândurat....
* * *
Fum de tutun
În camera pustie
Un singur glas
O singură iubire
Eu nu te las
Tu ești a mea murire
Un pas ș-un pas
Spre tine,
Doar spre tine…
***
Prea târziu la libertate
Prea devreme pentru acte
Societate..
Bănci şi rate..
Şi familii destrâmate.
***
eu stau pe loc dar mintea mea fuge departe, fuge să scape
obraji de lacrimi uscate
nu plânge, nepoate,
zâmbeste, trec toate…
Şi viaţa asta e ca un lift blocat uneori
În întuneric nu mai văd culori
gânduri mă frământă ca pe cozonaci
strigate de luptă pentru fraţii daci…
***
Şi zic timp, te rog, mai stai lângă mine
Că te simt mereu fugind şi nu e bine
Mai vreau să zic câte ceva celor care
după atâtea lovituri au rămas în picioare.
***
Mă tem că e sfârșitul, că totul pare clar
Câteva regrete, preferam să nu le am
Îmi amintesc când n-aveam griji sau fapte
Aveam doar griş cu lapte…
***
Sunt fericit…pentru simplu fapt
că mai prind un răsărit
sub acelaş cer albastru nemărginit.
De ceva timp recunăscător pentru
tot ce mai am de trăit…
Şi fie foame sau frig,
Îmi las amprenta asupra lumii prin ce simt.
Fac asta de când eram copil mic.
Acum sunt un copil mai mare.
Ştiu că dorinţele s-ar împlini
Prin pasiune şi răbdare.
Ce am sădit de mult -
Culeg acum – şi asta-i liniştea mea.
Nici nu credeam c-o să apuc să simt asta cândva.
Mulţumesc, mare spirit,
Pentru că sufletul meu e sărbătoare.
Cade prima ninsoare
Şi toate cele ce sunt -
Sunt ale tale.
Mulţumesc marelui spirit
Pentru viziuni şi pentru îndrumare.
Sunetul tobei trezeşte,
Duhul dansează cu mâinile-n aier
Şi cântă:
Unii plâng, unii râd,
Unii cad pe pământ.
Cântă… Presiunea de tunete
Prinsă în spirale de vânt,
Cântă…şi hora se-nvârte,
Pieilii roşii să cânte,
Cântă.. în fum şi culori,
Oameni pierduţi printre umbre…
Ca o luntre de mestreacăn
A pluti mereu pe apă.
Sunt caseta cu poveşti
Şi o ascultam odată.
Azi nepoţii se mai ĵoacă,
Bucuroşi – prima zăpadă
Şi le scriu aceste versuri,
Sper, cândva o să le placă.
Fie viaţa luminată,
Chiar de calea întortocheată,
Fie vatra încălzită
Cu miros de ţuică fiartă,
Fie haina mea purtată,
Fie casa fermecată,
Fie traiul lor mai dulce
Cu aromă de pară coaptă,
Fie piesa mea cântată
Peste vremuri înc-odată,
Fie strofa recitată,
Fie vocea tremurată,
Fie scrisă pe hârtie,
Fie pusă într-o ramă,
Fie scrijelită-n scară
Şi pictată peste şcoală....
***
Lovit ca de pinteni, merg înainte
Chiar şi când tot ce am e o supă de linte
Lovit ca de flinte că viaţa trimite
Mai des la război, mai rar la plăcinte.
Cuvinte lipsite nasc dorul lor,
Destinul e drumul amăgitor
Şi fiecare om e un călător,
Ce lasă nişte semne şi e trecător.
***
Şi …alte drumuri ş-încercări
Credeam că n-am de ales
Ştiam că am doar o şansă…
Asta-i tot ce-am înţeles.
Puţin refuz ce-l primesc
Atunci când decide soarta
Se urcă toţi în tren
Dar destinaţia e alta…
***
Viaţa e cruntă, acum probabil e căruntă
Sper că e bine şi o sărut dacă m-ascultă
Şi ştii, fine, cât încă o să mai scriu
Asta e pentru toţi pe care i-am înţeles mai târziu…
***
Viaţă sau politică?
Politică şi viaţă....
Omul e-o peliculă,
Un boţ de lut pe gheaţă.
Omul ştie legile
Politica – le scrie
Traiul e-o culegere
De rele şi de bine.
Omul duce zilele
În spectre liniale
Politica – în filele
Cu fibrele bănare.
Omul doar prin muncă
Îşi câştigă de mâncare
Politica – prin vorbe
Şi scheme minţitoare.
Aşa trăim… în veşnică
Proiecţie de "soare"
Pe scena de petrecere
Politicii statale.
***
N-am dormit bine azi-noapte,
mă gândeam că nu se mai poate,
Oamenii n-o să mai suporte o viaţă în rate.
E greu, frate…
Luăm banii pe-o lună, se duc într-o săptămână.
Ce poate să ne rămână de halit
când nici mâncarea nu e bună?
Stau ca într-un buncăr – şi nu din plăcere.
Al Treilea Război Mondial e dus în tăcere.
E biologic, viaţa-i durere umană
ca mare durere pentru o mamă
când pentru copii prafurile devin hrană.
Ne omoară treptat, după trepte sociale,
Globalizare – omul de rând habar n-are
de ce se întâmplă… ce se întâmplă?
Are alte griji pe tâmplă,
Când mor cei dragi
şi alţii nici măcar n-au timp să-i mai plângă.
***
Planeta fierbe…
Instinctul de conservare
ne transformă în conserve
Şi devenim propriile noastre jertfe.
Berbeci naivi urcă singuri pe altarul de sacrificiu
Şi bătrânii dau ultimii bani la vreun oficiu
poştal
pe facturi
Nepoţii fug
de datorii,
moştenim credite
semnate cu sângele inimii.
S-aprind făclii…
în întuneric mi-e chemarea,
Când se schimbă timpul…
se schimbă noaptea…
se schimbă starea…
Şi tot cu speranţa de ieri
Noi ne vindem zilele
Pentru proaste idei…
Cu capul sus,
Cu ochii-njos
Ne transformăm
În psihoze reale
Cu spirit amărăcios…
***
Auzi, iubito, cum în geam
Se bate-un val de primăvară
Şi-n întuneric atingeam
Lumina lui firavă..
Prin miez de noapte
Şi prin străzi
Se-mbibă-n în stecle colorate
Şi schimbă chipul la ogrăzi
Şi suflă vântul cald în spate.
Se schimbă timpul lângă noi
Şi se coboară un tavan
De obosite negre nori
Cu mersul unui om bolnav.
Şi viaţa trece înainte
Păşim pe drumul de părinţi
Şi când o să ne-aducem aminte
Vom deveni deja bătrâni…
Dar viaţa merge înainte
Şi roata morii se-nvârteşte
Şi cine a trecut prin multe – simte
Cum cifra timpul păcăleşte…
***
Bătrâneţe – haine grele
Tinerețe – mâini în cer
Eu mă uit cu o tristeţe
La etatea, dusă-n cerc..
Cu pastile şi cu Biblie
Cu dorinţa de a trăi
Ei aprind făcliile
În colţ ponosit.
Ard lumini ca zilele,
Riduri reflectând
Şi s-adun fosilele,
Capul tulburând…
Tot cu dor, cu jale
Se gândesc la "ieri"
Ca şi cum o floare
La căldură-n ierni…
Tinereţea iartă
Eşec după eşec
Ea prea des se-mpacă
Cu vinul roşu sec.
Tinereţea poate
Bătrâneţea ştie
Ce şi cum să facă
Ca să fie bine.
Bătrâneţea este
parodia vieţii
Tinereţea trece
Existenţa în destin....
***
Voi nu vedeţi
ce faceţi din oameni
când oamenii stau mult in foame…
Ţări întregi
cu sclavi in loc de regi,
aşteaptând mii de ani o schimbare..
voi nu vorbiţi decât despre ce citiţi
mă tot întreb cine-a scris ce simtiţi
setaţi să nu ştiţi de unde veniţi
dar poate v-amintesc, poate reusiţi…
***
Să-ţi spun cum curge sângele de Soare
Prin venele văzduhului din cer?
Cum viaţa ta devine închisoare
Şi tu duci slujba de lăncer…
Cum îţi ascunzi în valuri de ruşine
Povara suferinţei omeneşti
Cum te gândeşti cum ai obţine
Cu uşurinţă cifrele băneşti…
Moneda îţi provoacă lacomia
Dar traiul îţi devine mai lejer
Tot ea e cea ce strică omenia
Şi-aduce răul viager.
Îţi vinzi prea scumpă libertate
Înoţi în lacul neplăcut
Şi când te uiţi – o jumătate
Din viaţa scurtă a trecut…
Şi care-i cea mai mare bogaţie?
Şi cum arată dimineaţa ta
Pe care-o vezi prin stecla cenuşie -
Aşa ceva visai cândva?
Şi-n zbuciumul aceast nemilostiv
Sentimentul e topit în lavă
Când cel mai aşteptat copil
Uită de tată şi de mamă…
***
Când inima începe să doară
Pentru nu ştiu a câta oară
Versul îmi este o mană
Care-o pun mai târziu pe rană.
***
Suntem morţi vii, uitaţi printre rânduri
Generaţie pierdută-n funebre tărâmuri
Suntem doar cifre, de-nlocuit cu alte cifre
Şi ghem de aţă măsurat numai în rife.
***
Ascultă cum pleacă
Prin chin şi tăcere
O viaţă întreagă
Purtată-n plăcere…
Ascultă cum plouă
Cum strada oftează
S-ascunde în rouă
O faţă frumoasă…
Ascultă cum codrul
Sălbatec vuieşte
Şi picură doina
Şi jalnic porneşte.
Ascultă cum vaiet
De noapte murdară
Răsună-n coclauri
C-o notă neclară…
Ascultă, fine,
Să nu-ţi fie teamă
Ascultă cum greu, din adâncuri
Pământul la dânsul ne cheamă…
***
Parcă nimic nu mai doare
Iată şi fericirea mea ieşită-n cale
Zâmbeşte…
***
Am avut mai mulţi spini în viaţă decât flori pe câmp
Şi împotriva firii sunt melul care sare pe lup
Motivul "a gândi" evocă starea "mă descurc"
Şi cel mai lung ecou devine cel mai scurt.
Ca şi piatra cea mică sparge valul cât mare
Eu îmi caut poteca care duce spre Soare
Tot repet că sânge cu sânge nu se spală
Dacă nu-nţeleg asta atunci am dat-o-n bară.
Pretutindeni pun preţ pe puteri spirituale
Că n-o să pot face prea multe cu bunuri materiale
Învăţ din orice povaţă şi fac paşii în faţă
Că şcoala vieţii n-are decât o singură vacanţă.
***
Poetul este ultima persoană care se bucură de faptul că poeziile sale sunt mutate în muzică. Deoarece el însuși este preocupat în primul rând de conținut, iar conținutul, de regulă, nu este complet asimilat de cititor și nu imediat. Chiar și atunci când poezia este tipărită pe hârtie, nu există nicio garanție că cititorul înțelege conținutul. Când și versul se suprapune muzicii, atunci, din punctul de vedere al poetului, apare o eclipsă suplimentară. Deci, pe de o parte, dacă ești mai slab, atunci ești flatat că compozitorul a scris muzică în poeziile tale. Dar dacă eşti cu adevărat îngrijorat de reacția publicului la textul tău – și aici începe lucrarea ta și la ce se rezumă în cele din urmă – atunci nu este absolut nimic de sărbătorit. Chiar dacă ai afaceri cu cel mai bun compozitor din lume. Muzica, în general, aduce poezia într-o cu totul altă dimensiune…
***
Parcă ieri eram un puşti de la liceu
Parcă ieri mă gândeam că viaţa e un mister
Parcă ieri copilăria cânta la vioară
Parcă ieri n-aveam pe suflet nici o rană…
Parcă ieri căutam tăcere printe văi
Parcă ieri mă pierdeam în florile de tei
Părcă ieri spuneam pentru prima dată "mamă"
Parcă ieri îmi ardeam inima în flamă.
Parcă ieri înotam în apele de noapte
Parcă ieri mă rugam la Dumnezeu în şoapte
Parcă ieri am citit întâia a mea carte
Parcă ieri nu vorbeam cu sine despre moarte.
***
O femeie știe să iubească până la un asemenea grad de nebunie, încât rupe toate limitele înțelegerii … De la o astfel de iubire, uneori, devine înfricoșătoare, mai ales atunci când tot ceea ce este topeşte în această dragoste …
***
De primăvară note
Sau de toamnă
Prin uliţele sparte eu mă plimb
De dimineaţă vântul bate-n spate
Spre sеară e mai linişte şi blând.
Văzduhul răsfoieşte libertatea
În geam se manifestă un pustiu
Am auzit că pe lângă o cetate
O fată a murit noaptea târziu.
Şi nu-i mai mare-n lume jalnicie
Decât să vezi inscriptul funerar
Şi groapă plină de nimicnicie
Şi trupul dus spre ultimul pătrar…
Citate
Viaţa este o apă de râu în care nu poţi întra de două ori.
A fi poet înseannă a da viaţă cuvintelor,
A fi iubitor înseamnă să storci veninul altora…
Buzele tratează boala despărţirii prea ușor..
Îmi este rău…
Chiar..
Îmi este rău
Fără
De.
Tine…
Ce zi e astăzi – nu mai ştiu
Dar mi-am dat seama că-i ziua fără tine.
Dragostea este unicul copil ce spune: " Am să vin fără ştire"…
Dragostea este un sentiment altruist. O stradă cu deplasare în sens unic..
Suntem împăcaţi cu legele vieţii
Suntem născuţi în dogmele morţii.
Hotarele pe care ne le închipuim sunt ca şi existenţa – o iluzie.
Fii înţelept ca tăcerea…
Eşti deştept, poate prea deştept ca să fii fericit…
Toate închisorile ce sunt pe pământ se înalţă în locuri pustii.
Trecutul este o amnezie compusă din litere moarte.
Nu-i mai mare pedeapsă pentru om, decât să nu-şi găsească împăcarea singur cu dânsul.
Vorbind cu alter ego, vorbim cu Dumnezeu…
Doamne, câtă durere poate suporta un om .... o inimă.....un suflet singuratic…
Imaginea ta ce demult o păstrez
De atâta privire aproape s-a şters…
Tu eşti subînţelegerea mea neglăsuită....
Un suflet afumat
O viaţă vânturoasă
Atât sunt eu – uitat.
De-o fată frumoasă..
Toamna e timpul când ochii se odihnesc,
Dar sufletul cântă…
Succesul este steaua sclipitoare a universului uman.
Şi dacă ploaia s-ar opri
Stele ar răsări..
Dar eu n-am nevoie de ele
Am nevoie de tine.
Eşti visul de care mă ţin, eşti visul care mă ţine..
Vom deveni ceva frumos şi oamenii ne vor cânta..
Un înger căzut rezistă și pe pământ…
Fiecare suflet îşi are analele sale, pictate în culoarea ochilor…
Tu eşti minunea cu ochii mari…şi mâinile rece..
Sute de case, un furnicar de oameni, dar tu eşti singur, singur, singur…
O jună cu ochii de vară
Cu mâinele de iarnă
cu sufletul primăveresc..
În lumea celor drepţi tu vei fi cea mai dreaptă.
În tot cosmosul meu tu eşti un fel de Dumnezeu.
Pustie e lumea…
Pustiu este timpul
Când eu toată luna
nu ţi-am atins vârful
Buzelor dulci…
Când vine toamna eu mereu rămân singur…
Creşteam o floare în sufletul meu
Pre numele "iubirea"
Dar ea a fost distrusă de rău
Distrusă fost-a şi a mea fire…
Nu frică, nu teamă – milă de tine mi-i..
Fiinţa din prezent poate fi doborâtă de umbra din trecut ce se reîntoarce…
Linguşirea este o morală prostituată.
Singurătatea este unicul postscriptum, lăsat pe toate sufletele omeneşti.
… o dorință mereu arzând, te omoară încet dacă nu e împlinită…
Numai cifrele trăiesc pâna la noi şi după noi.
Mama este primul cer,
Mama este ultima privire…
Tu nu eşti umbră… Eşti soare.
Oare… ce-i fericirea adevărata?
Să-l faci şi să-l vezi pe alt fericit…
Când am încetat de a mai fi copil, am murit.
Singurătatea este împodobită cu motivele neantului.
Mama reprezintă fluviul vieţii veşnice.
Tu eşti partea singurătăţii mele mari…